Inovaţiile transferă marfa din saci în vrac 

Când fondatorul companiei Cargill, W. W. Cargill, a pus bazele primului depozit de cereale în 1865, el a început o călătorie de 150 de ani în care compania s-a străduit să micşoreze costul încărcării, depozitării, transportării şi livrării cerealelor şi altor bunuri. Depozitele, lopeţile şi vagoanele au fost înlocuite cu silozuri, transportoare, trenuri şi barje. Cererea în permanentă creştere de produse a transformat inovaţiile într-o necesitate. În 1900, un siloz rural de mari dimensiuni adăpostea 25.000 de busheli de cereale. În prezent, un siloz rural mediu adăposteşte cel puţin 150.000 de busheli.

Pe măsură ce compania Cargill se dezvolta global, experienţa sa în domeniul manevrării cerealelor se extindea pentru a include numeroase mărfuri noi şi diferite, care necesitau diverse tehnici. Metodele ineficiente au fost detectate de timpuriu în manevrarea coprei – miezul alb al nucii de cocos din care se produce uleiul de nucă de cocos. În 1947, Cargill a deschis un birou în Filipine pentru a cumpăra copra pe care urma să o transporte către o unitate nou-achiziţionată în San Francisco. Încărcarea şi descărcarea necesitau o muncă deosebit de dificilă la ambele destinaţii.

Howard Boone, şeful unităţii Cargill pentru copra din San Francisco, descrie procesul iniţial de încărcare: „Nava intra în port cu spatele, cu rampa pe partea aceasta, iar muncitorii cărau sacii de copra pe cap şi îi transportau în cală. Ieşeau pe cealaltă parte şi primeau un băţ sau aşa ceva. Şi aşa erau plătiţi, bucată cu bucată. Se urcau pe o parte, traversau nava şi coborau pe cealaltă parte.”

Încărcarea sacilor bucată cu bucată pe navă era extrem de lentă şi ineficientă, iar necesitatea găsirii unei metode mai rapide şi mai bune de a încărca navele a devenit curând evidentă. Prima inovaţie a companiei Cargill a constat în utilizarea unor macarale mari, cu graifăr, pentru a încărca navele cu volume mari de copra. Silozurile şi transportoarele încărcau navele mari, care puteau transporta eficient copra peste ocean. La primire, în cala navelor era plasat un buldozer, iar copra era extrasă prin aspiraţie pentru a fi procesată în ulei şi nutreţ.

În anii 1960, în Peru, s-a utilizat o abordare diferită pentru încărcarea şi descărcarea navelor care transportau făină de peşte ce urma a fi procesată în hrană pentru animale, bogată în lizină. Din nou, sacii erau metoda folosită pentru transportul făinii de peşte, iar Cargill s-a hotărât să transforme această marfă peletizând-o. Transformarea făinii în pelete a rezolvat problema transportului, deoarece acum marfa putea fi manevrată în vrac. Totuşi, acest produs bogat în ulei se strica repede din cauza oxigenării. Cargill a apelat la o companie cu profil chimic pentru a rezolva problema şi a găsit un antioxidant special pe care l-a adăugat în produs. În acest mod, Cargill a transformat respectiva marfă, iar aceste modificări au fost adoptate curând ca standard în domeniu.

În anii 1970, în cealaltă parte a Americii de Sud, Cargill a oferit o soluţie pentru domeniul în curs de dezvoltare al sucului de portocale din Brazilia transformând coaja şi pulpa fructelor într-o marfă valoroasă pentru nutreţ. Cargill a folosit acelaşi procedeu tehnologic de succes utilizat pentru activitatea cu făină de peşte: uscare, peletizare şi transport în vrac. Din nou, firmele din domeniu au remarcat îmbunătăţirile realizate de Cargill şi s-au grăbit să adopte aceste tehnici. În prezent, inovaţiile continue ale companiei Cargill în activităţile legate de mărfuri ajută la stabilirea unei pieţe fluide pentru comercianţii din toate domeniile.